Evidenţa viitoare

În tine-ai să mă știi, fără mirare,
E ceea ce-mi doresc și îți dorești,
Lăsând gândul prins într-o-ntrebare
Prin care timpul faptei să-l grăbești.

Și-n el stau clare, ținte și repere,
Concluzii ce deja sunt corolar
Pornirii ce, prin tresăriri, îți cere
Să uiți de marea-ți trecere-n zadar.

Eu recunosc și nu-ți dau socoteală,
Că înspre tine îmi tot fug idei,
Și chiar și-n vis mi-apari cu totul, goală,
Sub semn de adevăr și de temei.

Tu stai cu gândul prins ca-ntr-o răscruce
De pântecul ce-i plin de presimțiri,
Simțind că valul vieții mi te-aduce
Spre clipa unui prag de înnoiri.

Timp nu mai ai să-ți faci din gânduri vise,
Deja alergi spre rostul ce îl ai,
Spre adevărul faptelor promise
Din șoaptele ce te-au furat de grai.

Va fi, prin clipa pur întâmplătoare,
Să dovedești că totu-i evident,
Împreunând dorința arzătoare
Cu definirea timpului prezent.

Accent spre punct final

Atât de multe par întâmplătoare
Şi uneori uitând să aibă sens,
Că raţiunea sugrumată moare,
Nemaifiind, cu sine, în consens.

Voind mereu să aibă toate nume,
Orice idee-n grabă o numim,
Şi-o arătăm, ca ceva nou, la lume,
Convinşi fiind că asta ne dorim.

Accentele sunt puse cu migală
Pe ceea ce-i mereu din interes,
Trasând cumva o margine legală
La tot ce e normal, chiar din exces.

Şi chiar de-ar fi o cale mult mai dreaptă,
Un drum ce-ar merge mult prea rar cotit,
Din temeri ies doar cei ce nu aşteaptă
Să fie totul cum şi l-au dorit.

Aşa merg multe cât se merge-n grabă,
Prea rar ajung spre punctul de final
Căci tocmai el, văzându-le, întreabă
Cât de egal devine un egal.

Dar când ajunge limita firească
La observarea firului de păr,
Singura cale, pururi omenească,
E adevărul spus prin adevăr.

Realul definitoriu

Mă porți în tine ca pe-o dulce vină,
Ca pe-o comoară dintr-un timp uitat,
Și mă descrii prin umbre de lumină,
Fiind la nemurire condamnat.

Și-ți sunt mereu un semn de întrebare,
Ca limită al marelui consens
Când nu te-ai vrut deloc o visătoare
Dar nu puteai să dai dorinței sens.

Viața a dat ideilor dreptate,
Chiar clipei când n-ai vrut să mă opresc,
Delimitând contrarii limitate
De tot ce e, de-atunci, mereu firesc.

Prezența mea nu-i pusă la-ndoială
Nici de acei ce cred că-i un mister
Chiar de o văd doar circumstanțială,
Negându-i rostul rânduit în Cer.

Nu poți și nici nu vrei a te ascunde
De-a fi într-un alfel, extrem, ciudat,
Lăsându-ți gândul clar să te confunde
Cu mine, cel ce de neuitat.

Și-n orice timp ce fapte definește,
În plină noapte ori în plină zi,
Nici o pornire nu te mai oprește
Să-mi fii ce-ai vrut cum dat ți-a fost a fi.

Constatare-nspre motiv

Andreei

Peste al vieții prag ai vrut să treci,
Să poți să vezi ce se ascunde-n ceață,
Și să ridici noian de ipoteci
Ce rup idei, cu zor, de dimineață.

Timpu-i trecut... A mai trecut un an
În care ai crezut într-o schimbare,
Spre a scăpa de trecerea în van
Cu ipostaza ei de nepăsare.

N-ai reușit să faci decât un pas,
N-ai reușit să vezi spre mai departe,
Ideii tot datoare i-ai rămas,
Lăsându-i gândul spre concret să-l poarte.

De-aici, din depărtare, te-am privit,
Și am tăcut, dar ți-am rămas aproape,
Știind că pasul ți-l dorești grăbit
Purtând mereu o lacrimă sub pleoape.

Știam de mult că n-ai să poți să pleci
Și să devii o simplă amintire,
Pierdută printre orizonturi reci,
Mereu în căutare de-mplinire.

Fiind grăbită n-am putut să-ți spun
Că vadul apei nu-i o cale bună,
Iar malurile lui îți tot impun
O zbatere continuă, nebună.

Ar trebui acum să-ți fie clar,
Că n-ai schimbării cale prin gândire
Decât o mare trecere-n zadar
Și-o fugă de fireasca împlinire.

Te-am așteptat și știi că te aștept,
Pragul să-l treci, cu mine, împreună,
Ca să îți ai apoi un drum doar drept,
Uitând de-a pârjolirilor furtună.

Accept de accepțiune

Sunt vinovat c-am adunat știința
Să-mi fie de folos, atâția ani,
Și chiar prin ea să regăsesc credința,
Pierzându-mă de goana după bani.

Îmi sunt aduse permanet acuze
Că sunt om rău, de-a dreptul egoist,
Uitând să am păreri cumva confuze,
Și sunt, până-n extreme, realist.

Dar și-n altfel tot mare-mi este vina
De a nu sta în turmă ca decor,
De-a mă mișca dorind să văd lumina
Ce duce, chiar prin vis, spre viitor.

Complice cu o coală de hârtie,
Am fost numit cânda ilegalist
Fiindcă aveam puterea de a scrie
Că zi de zi, trăind, devin mai trist.

Și-s vinovat că cer ca incultura
Să nu devină crez oficial
Așa cum vor cei ce li-i dragă ura
Cu tot alaiul ei rațional.

Că n-am rămas la stadiul de omidă
Ce-și are orizontul limitat,
Uitând de ce-a ieșit din crisalidă
De oameni mici, prea mici, sunt criticat.

Sunt ținta celor ce mă văd greșeală,
Accentuând că totul fac greșit
Că nu mă las căzut la învoială
Cu aparența unui joc cinstit.

Că mai citesc și cărți adevărate
Și despre ce citesc mai și vorbesc
Mă umple de fireștile păcate
Văzute de acei ce nu citesc.

Sunt vinovat prin simpla-mi existență
Ce nu-mi permite să devin altfel,
Prin mult prea multa mea independență
De cei ce pun accente pe model.

Colateral şi indirect

N-am vrut să fiu, o viaţă, mediocru,
Lipsindu-mi chiar motivul de vorbire,
Ca cel ce vede galbenul un ocru
Când e umbrit de-a nopţii strălucire.

Am adunat mereu, mereu, idei
Să pot avea principii desluşite,
Când fi-vă să devin chiar eu temei
Al unor întâmplări predefinte.

Am şi trecut cu pasul prin noroi
Şi m-am spălat în copcile de gheaţă
Ce-mi aminteau de vremurile noi
Şi de croirea drumului prin viaţă.

Iluziei n-am vrut să-i las contur,
Ştiind-o ca tărâm de falsitate,
Patetică prin rolul ei obscur
De-a fi, ca adevăr, doar jumătate.

Şi-a fost ceva ce m-a determinat,
Să fug de presupuneri fără frică,
Lăsând orgoliul trist, sau enervat,
Că-şi are elocvenţa mult prea mică.

La porţi închise, noaptea, am bătut,
Fără să cred că nu se pot deschide,
Chiar dacă sunt un ins necunoscut
Celor ce cred în neamuri sau partide.

Când limita părea a fi un prag,
Păzit de îndoieli cu străşnicie,
N-aveam nici un motiv să mă retrag,
Să-l trec, simţeam, că-l am ca datorie.

Nici azi nu vreau să am un alt reper
Văzut ca limitare omenească,
Cât pot să văd că stelele pe cer
N-au limitări mereu să strălucească.