Întrebări prin ipoteze

Întrebări extreme îmi tot vin,
Devenind concrete ipoteze,
Despre întâmplări ce, prin destin,
Pun alegeri între paranteze.

Între plus ş minus infinit
Nopţile aleargă visătoare,
Neuitând că timpul prea grăbit
Le ascunde-n razele de soare.

Privirile, acelea şi, zi de zi,
Dau şi idei de mers direct în ţintă,
Voind mereu a redescoperi
Mari străluciri ce vor să le dezmintă.

Şi chiar când toate par a fi la fel,
Ori măsluite-s marile repere,
Răspunsul are întrebări model,
Ştiind concret ce argumente-şi cere.

Totul se-ntoarce înspre început,
Aşa ajung alte idei extreme,
Plătind, prin timp, un uriaş tribut
Urmările creând alte probleme.

Rudă de scenă

Timpul, azi, deloc n-are răbdare,
Nu mai dă nicicum ceva-napoi,
Nici măcar o simplă întâmplare
Spre a şti că suntem, totuşi, noi.

Trecerea-i apare nefirească,
Spunem că e groaznic de grăbit
După cum, prin firea omenească,
Vrem mereu un învinovăţit.

Punem preţ prea mic pe orice clipă,
Alergăm fără măcar să ştim
Şi aşa, cu maximă risipă,
Înspre noi privind parcă orbim.

Liberi fiind de propria conștiință,
Că-i de vină timpul, explicăm,
Prin meandre ce se vor o ştiinţă
Căreia noi importanţă-i dăm.

Şi privim iluzii plini de ciudă,
Zăbovind în urme de trecut,
Morţii devenind de-a dreptul rudă
Pe o scenă-a unui teatru mut.

Şovăirea ca atu

Ţi-e şovăirea semn cu importanţă,
Cu gândul vrei pornirea să ţi-o negi,
Vrei chiar să ai destulă cutezanţă,
Pe mine, prin contrast, să mă renegi.

Vrei să te crezi mergând spre mai departe
Dar tot mereu pornirea ţi-o opreşti,
Gândindu-te la vremuri ce sunt moarte,
Voind ca totuşi să le defineşti.

Vii din trecut şi crezi că eşti trecută,
Dar ochii nu doreşti să ţi-i deschizi
Ca să priveşti a nopţilor redută
Când între porţi de ziduri te închizi.

Te duci şi te întorci, mereu lucidă
În ceea ce zic toţi că-i omenesc,
Însă tu simţi că pot să te ucidă
Ideile ce-n minte-ţi se rotesc.

În gând ai definita trebuinţă
Şi de la ea îţi vrei un drum pornit
Ca să-ţi ascunzi teribila dorinţă
De-a împlini un vis neîmplinit.

Te crezi fiind în lipsă de putere
Când faptele nu sunt precum le vrei,
Tocmai numind esenţa o părere
Dând fanteziei rolul de temei.

Şi chiar te pui pe tine la-ndoială,
Sedusă de al lumii piedestal,
Ce-ţi scoate, prin ispite, la iveală
Nimicul şi absurdul lui banal.