Sidoniei
Să nu te-mbraci în negru niciodată
Şi, dacă poţi, tot niciodată-n gri,
Le lasă unor vremuri de-altădată
Şi lasă-te, pe tine, ţie-a-ţi fi.
Nu îţi ascunde chipul de lumina
Ce dă chiar umbrei definit contur,
Uitând să crezi că-ţi e întreagă vina
Privirilor ce le tot vezi în jur.
Culori de foc adună, potriveşte,
Şi fă, din alb, un prag mângâietor
Al visului ce ziua se porneşte,
În zori de zi fiind biruitor.
Te-mbracă-n roşu, fii fără de teamă,
Trecutul e în urmă mult rămas,
Idei de-atunci nu sunt de luat în seamă,
De mult sunt chiar şi ele în impas.
Privirea-ţi e, se vede, la-nălţime,
Şi chiar mă face să mă simt dator,
Să te privesc şi eu în profunzime,
Când stelele din jur îți sunt decor.
Şi albul să ţi-l iei drept mărturie
În nopţile cu ceru-nourat,
Ca să te-nveţi că evidenţă vie
Vei fi când totu-n urmă e lăsat.
Noaptea să fie umbră luminoasă
A tot ce poate fi, în mod firesc,
Extremul ce te-arată mai frumoasă
Şi corolar al visului lumesc.
Corinei
Şi într-o zi, fugând de amănunte,
Uitând de-al lumii timp şi calendar,
Am să te duc departe, într-un munte
Dar să îmi fii şi să mă ai ca dar.
Într-o cabană, cândva luminată,
Furtună fiind de juru-ne-mprejur,
Să simţi că viaţa-i, totuşi, minunată
Cu limite-ntr-al viselor contur.
Spre seară când vom căuta spre stele,
Sperând că până-n zori se vor ivi,
Să ne seducă presimţiri rebele,
Că vom avea mult timp de-a ne iubi.
Un foc de lemne temeri o să ardă
Pănă ce fi-va totul curăţit,
Sub mâna-mi ce, extremă avangardă,
Vei resimţi al clipei pas grăbit.
Şi-n pântec focuri mari or să se-aprindă,
Când coapsele vor da contur rotund
Acelui drum menit să ne cuprindă
În adevăru-i evident, profund.
Ştiind să fii, alternativ, ispită
Şi evidenţa rostului firesc,
Te vei simţi femeia mult dorită
Trăind iubirea-n sens dumnezeiesc.
Şi vei fi dar, cu rost şi cu menire,
Contrând idei ce azi îţi trec prin gând,
Simţindu-te motiv de nemurire,
Întinerind sub semn de timp arzând.
Acolo, sus, ascunşi de marea lume,
Ne vom o noapte din destin
În care ne vom spune doar pe nume,
Fiindu-ne, ca daruri, pe deplin.
Spre viitor privesc şi te găsesc
În clipa ce de-acum e dat să vină
Şi-n noaptea-n care am să te privesc
Simţindu-te-mplinită şi-n lumină.
N-am cum să-ţi povestesc ceea ce ştiu
Din ceea ce îmi este la vedere,
Dar, totuşi, pot acum să scriu,
Iar tu să crezi că-i simpla mea părere.
Din amănuntul unui vis pierdut
Ne vom găsi idei şi argumente
De-a recicla al umbrelor trecut
Pierzând-le sub noile amprente.
În ziua-aceea vei zâmbi din nou
Spre a reda trăirilor nuanţă,
Fiind a nopţii viitoare un ecou
Ce-o vei voi concretă circumstanţă.
Şi-ai să-ţi redai un drept, crezut uitat,
De-a fi un rug aprins şi o scânteie
Ce-aprinde foc, mereu învăpăiat,
Simţindu-te, trăind, fiind, femeie.
Acelei nopţi vei fi concretul crez
Al gândului pornit din dăruire,
Când mă vei vrea în tine să migrez
Subtil să-ţi fiu de-a pururi amintire.
Ideea lor o vei avea motiv
Când vei voi, normal, să se repete,
Sub clauze de rol imperativ,
Noaptea dintâi şi faptele concrete.
Spre viitor privesc şi-acolo eşti
În clipa ce de-acum e dat să vină,
În noapte-n care ca în vechi poveşti,
Te vei simţi în graţie divină.
Ţi-am spus că focul e deja aprins,
Fără de fapte nu se lasă stins,
Că e pornit de-al vieţii lait-motiv,
Şi nicidecum gândit demonstrativ.
Şi în tandem cu flăcările-i mari,
Te văd din miezul lui cum îmi apari,
Punându-mi în dorinţă clar îndemn
Vieţii de-a da, prin faptă, rost solemn.
Te-aş dezbraca oricând, miez de zi,
Să pot, de neoprit, în toate-a fi,
Şi mai apoi, la fel, pe înserat,
Să fie ziua zi cu rod bogat.
Iar mai târziu, în noapte, ai să-ţi faci,
Motive, întru tot să te dezbraci,
Intrând în rolul tainic şi sublim
A ceea ce-i firesc când ne dorim.
Şi miezului de noapte îi vei fi
Dorinţă de privirea a-mi privi,
Eu să nu pot, iar tu nicicum să vrei
Nopţii să dam un altfel de temei.
Vei fi grăbită şi voi fi grăbit
Să împlinim ce-avem de împlinit,
Împreunării să ne fim motiv
În sensu-i definit, imperativ.
Îţi este clar că şoaptele vorbesc,
Şi plan de întâmplări deja urzesc,
Verbul firesc al faptelor conjug,
Focu-i aprins, şi nu-i un simplu rug.
Se stinge doar de e să fie stins,
Dar orice-ai face azi e clar aprins...
Să-l domolesc... mă iartă, mi-este greu,
Nu-mi pot permite asta tocmai eu...
De multe ori în ochii tăi privesc,
Privind atent ce vrei să nu se vadă,
Şi uit că prin firescu-mi mă grăbesc,
Trecând de a cuvintelor faţadă.
Nu încadrez nimic într-un tipar,
Şi nici nu caut rotunjimi de formă,
Doar am un simţământ mult prea bizar
Ce-mi pierde-a judecăţii simplă normă.
În sensuri clare văd că tu lipseşti,
Dar lipsa ta deloc nu-i concludentă,
Imaginii motiv tot tu îi eşti,
Ea devenind idee evidentă.
Un orizont ce-l ţii mereu ascuns
Dă un imbold atâtor amănunte
Ce simţului se-arată-ndeajuns
De-a-ncepe, prin consens, să se confrunte.
Printre imagini ce tot nasc idei,
Concluzia-i reală, consistentă,
Că definind al viselor temei,
Cu tine eşti, de-a dreptul, exigentă.
Chiar dacă vreau, e greu să te exclud,
Să nu te văd, cu totul, şi pe tine,
Şi chiar să simt sub palmă trupul, nud,
Cu bogăţia clipei ce-l susţine.
Nu mi te-arăţi, crezând că nu te văd,
Că, prin iluzii, pui un val de ceaţă,
Prin care nu am cum să întrevăd
Dorinţa de-a fi sâmbure de viaţă.
Sidoniei
Te văd zâmbind, dar mi-este clar, eşti tristă,
Ascunzi frumos trecutele poveşti
Care te-au pus cândva pe-o falsă pistă
Şi te-au făcut să fii cea care eşti.
În tine stă acunsă altă viaţă
Ce-aşteaptă să o vrei a ta a fi,
Când te vei vrea ieşi din copci de gheaţă
Uitând că poţi uşor a te-ngrădi.
Ochii atrag prin umbra din privire,
Făcând dovada unui vis frumos,
Ce vine dintr-o vagă amintire
Mergând spre orizontul luminos.
Acum, aici, parcă având o vină,
Timpul ţi-l laşi pierdut între-nzidiri,
Dându-i idei că poate să revină
Sub semnul unor clare definiri.
Nu pot să spun un simplu "Eşti frumoasă!",
E prea puţin, prea simplu, prea banal,
Idee din contexte grabnic scoasă,
Negând întregul rostului real.
Te văd zâmbind sub valuri de tristeţe,
Sub umbra unor urme din trecut,
Umbre ce-ţi dau, în zori de zi, bineţe,
Vorbindu-ţi de extremul absolut.
Mă vreau convins de ceea ce se vede,
Însă, văzând, n-am cum să fiu convins,
Convingător e gândul ce-ntrevede
Un univers, al tău, prea mult întins.
Eşti tristă, dar şi tristă eşti frumoasă,
Şi eşti, într-adevăr, un laitmotiv
De a-ţi cunoaşte forma graţioasă
Când viaţa-şi are rost imperativ.
Mi-ai venit cumva din amintire,
Printr-un joc ce pare-ntâmplător,
Sau e o firească regăsire,
De-mplinire fapt prevestitor.
Drum de-ntors îmi pare că se-arată
Timpu-n care ne vor regăsi
Şi vom fi ai nopţii, dintr-o dată
Fără un motiv de-a ne opri.
Fără de cuvinte ticluite,
Mi te vei dori un clar răspuns
Căutării mele mult grăbite
De-a mă şti în tine-ntrepătruns.
Regăsind a vieţii-mpreunare
Ca un mod de evident firesc,
Nopţii îi vom fi determinare
Printr-un fel de-a fi perfect lumesc.
Nu vei vrea să stai în aşteptare,
Dându-mi tot ce clipei mi-aş dori,
Vei fi tot mereu nerăbdătoare
Să te ştii privită-n zori de zi.
Ca ecou al miezului de noapte,
Mâinii mele îi vei fi motiv
Iar îndemnul definit prin şoapte
Va fi clar, concret, imperativ.
Ca în vremuri ce ne-ar fi ştiute
De-ar fi fost altfel să fi trăit,
Ne vor fi dorinţele acute,
Desfiinţând al vieţii şovăit.
Privindu-te n-am nici o altă cale,
N-am cum să tac şi nici să mă abţin,
Mă simt ciudat, am gânduri radicale,
Simţirile pe ele se susţin.
Ideile sunt prea învălmăşite,
De-a te fura deja îmi este dor,
Să ne dedăm fireştilor ispite
Uitând de timpul grabnic trecător.
În nici un caz nu am motiv de teamă,
Dar simt acum un fix şi clar îndemn,
Dorinţe fără margini mă tot cheamă,
Spre fapta definirii-n mod solemn.
Oricât aş vrea să nu întorc privirea,
Sânii ţi-i văd, în palme vreau să-i prind,
Ca să le simt, prin formă, tresărirea
Când focurile vieţii se aprind.
Şi chiar prin haine văd, aş spune, multe,
Văd pântecul ce rug aprins va fi
Când nu va vrea de tine să asculte,
Prea dornic împlinirea-şi a-şi simţi.
Dar tot mai mult, de-a dreptul, mă atrage,
Al coapselor, frumos, plăcut, contur
Ce de la grija vieţii mă distrage
Şi-mi dă real motiv ca să te fur.
Şi chiar am să te fur, la ceas de seară,
În miez de noapte să te pot privi
Când tu trezind văpăi din miez de vară
În tine să mă ştii îţi vei dori.
Aşa să ne trăim o-ntreagă noapte,
Lăsând-o să ne fie clar reper
Sânii-ţi rotunzi ca două mere coapte
Mereu fiind izvoare de mister.
