Estompatele conjuncţii

Viaţa se complace în războaie,
Am ajuns orice să inventăm,
Dar uităm să mai dansăm prin ploaie,
Suntem prea comozi, în case stăm.

Lipse de idei ne dau târcoale
Doar părerea-i mare argument,
Iar conglomerări deja banale
Pun pe adevăr un alt accent.

Multe par fireşti şi absolute,
Se găsesc destui clevetitori
Care spun şi vrute, şi nevrute,
Inventând extreme sărbători.

Limite dispar prin limitare,
Evidentu-i tot mai estompat,
Libertatea-i fără descăpare,
Liberul arbitru-i arestat.

E acută lipsa de repere,
Norii de furtună sunt decor,
Şi-ntre oameni e o grea tăcere,
Strigătul, de ură-i vestitor.

Limitele cad uitând de ele,
De normalul lor, concret, firesc,
În conjuncţii de accente grele
Cu pretenţii de motiv lumesc.

Nimeni nu mai ştie ce înseamnă
Pacea definită prin război,
Nici iertarea care ne condamnă
Să uităm, definitiv, de noi.

Şi război e chiar între războaie,
Chiar şi morţii mor de multe ori,
Visele ajung, uşor, gunoaie
Puse-n seama unor mari erori!

Întrebări prin ipoteze

Întrebări extreme îmi tot vin,
Devenind concrete ipoteze,
Despre întâmplări ce, prin destin,
Pun alegeri între paranteze.

Între plus ş minus infinit
Nopţile aleargă visătoare,
Neuitând că timpul prea grăbit
Le ascunde-n razele de soare.

Privirile, acelea şi, zi de zi,
Dau şi idei de mers direct în ţintă,
Voind mereu a redescoperi
Mari străluciri ce vor să le dezmintă.

Şi chiar când toate par a fi la fel,
Ori măsluite-s marile repere,
Răspunsul are întrebări model,
Ştiind concret ce argumente-şi cere.

Totul se-ntoarce înspre început,
Aşa ajung alte idei extreme,
Plătind, prin timp, un uriaş tribut
Urmările creând alte probleme.

Rudă de scenă

Timpul, azi, deloc n-are răbdare,
Nu mai dă nicicum ceva-napoi,
Nici măcar o simplă întâmplare
Spre a şti că suntem, totuşi, noi.

Trecerea-i apare nefirească,
Spunem că e groaznic de grăbit
După cum, prin firea omenească,
Vrem mereu un învinovăţit.

Punem preţ prea mic pe orice clipă,
Alergăm fără măcar să ştim
Şi aşa, cu maximă risipă,
Înspre noi privind parcă orbim.

Liberi fiind de propria conștiință,
Că-i de vină timpul, explicăm,
Prin meandre ce se vor o ştiinţă
Căreia noi importanţă-i dăm.

Şi privim iluzii plini de ciudă,
Zăbovind în urme de trecut,
Morţii devenind de-a dreptul rudă
Pe o scenă-a unui teatru mut.

Şovăirea ca atu

Ţi-e şovăirea semn cu importanţă,
Cu gândul vrei pornirea să ţi-o negi,
Vrei chiar să ai destulă cutezanţă,
Pe mine, prin contrast, să mă renegi.

Vrei să te crezi mergând spre mai departe
Dar tot mereu pornirea ţi-o opreşti,
Gândindu-te la vremuri ce sunt moarte,
Voind ca totuşi să le defineşti.

Vii din trecut şi crezi că eşti trecută,
Dar ochii nu doreşti să ţi-i deschizi
Ca să priveşti a nopţilor redută
Când între porţi de ziduri te închizi.

Te duci şi te întorci, mereu lucidă
În ceea ce zic toţi că-i omenesc,
Însă tu simţi că pot să te ucidă
Ideile ce-n minte-ţi se rotesc.

În gând ai definita trebuinţă
Şi de la ea îţi vrei un drum pornit
Ca să-ţi ascunzi teribila dorinţă
De-a împlini un vis neîmplinit.

Te crezi fiind în lipsă de putere
Când faptele nu sunt precum le vrei,
Tocmai numind esenţa o părere
Dând fanteziei rolul de temei.

Şi chiar te pui pe tine la-ndoială,
Sedusă de al lumii piedestal,
Ce-ţi scoate, prin ispite, la iveală
Nimicul şi absurdul lui banal.

Firescul radical

Îţi ai un drept, de viaţă şi de moarte,
Îţi este-n drept să spui ori da, ori nu,
Şi prin urmare mersul mai departe
Îl ai, contradictoriu, numai tu.

Nu-ncape nici un fel de îndoială
Că dreptul tău e unu-ncercător,
Şi drept va fi să dai o socoteală
Când rănile trăirilor te dor.

Poţi să ucizi, de la-nceput, ideea,
Că timpul se măsoară prin urmări,
Punând accent pe dreptul ca femeia
Să vadă doar fireştile chemări.

Fără motiv, doar că voieşti a crede
Că nu te poţi din căutări opri,
Oprelişti pui, sperând că nu se vede,
La ceva ce ţi-e dat a te-mplini.

Şi ai ucis... Şi porţi mereu amprenta
Celei ce dă istoria-napoi,
Mizând că repetând, continuu, fenta
Veni-vor vremuri noi, cu sensuri noi.

Alegerea-ţi, uitând mereu de tine,
Te-a angrenat într-al mândriei joc,
Şi-ţi defineai, altfel, un rău şi-un bine,
Punându-ţi viaţa într-un cerc de foc.

Azi însă vezi o trecere deşartă,
Vezi ce-i pierdut şi vezi ce-i câştigat,
Dar tu preferi o nebunească ceartă,
Lăsând ascuns gunoiul adunat.

Dreptul îl ai, de moarte, ori de viaţă,
Poţi să alegi tot ceea ce vrei tu,
Poţi sta în spate sau ieşi în faţă,
Poţi spune da, poţi spune, altfel, nu!

Gust de seducţie

M-aş vrea ştiut sedus, de mult, de tine,
Ca să te pot, în tihnă, să te gust
Sub umbra nopţii care-n loc m-ar ţine
Prin gândul realist, firesc şi just.

Nimic n-ar fi în stare să reziste
Dorinţelor ce timpul ne-ar răpi,
Lăsând urmări ca fapta să existe
În alte fapte ce la fel vor fi.

Ni s-ar preface clipa o furtună
De-ar fi să o mai vrem întârzia
Voindu-ne, cu totul, împreună
Deloc atenţi la ce va mai urma.

M-ai defini prin tot ce-ar fi urmarea
Firescului însemn definitiv
Prin care s-ar redenumi-ntâmplarea
De a mă şti sedus intempestiv.

Şi toate-ar fi numite întâmplare
De cei ce azi, că te cunosc, îşi spun
Făcându-i să se-ntrebe, cu mirare,
De ce nu toate stelele apun?

Lipsindu-ne de multe amănunte
Ce n-ar putea concretul a schimba,
Şi chiar ştiind că mulţi or să se-ncrunte,
Ne vom dori mereu a ne avea.

Tu-ţi vei dori să fii mereu dorinţă,
Fiindu-ţi eu cel ce mereu doresc
În tine să rămân cu bună ştiinţă
Al nopţii prag prin fapte să-l zdrobesc.

Şi cum nimic nu este nou sub soare,
Ceea ce-aş vrea va fi un mod firesc
De-a ne-mplini o clipă trecătoare
Prin ceea ce ni-i datul omenesc.

Aparţinători de mâine

Sidoniei

Azi nu mă ştii dar ştii c-ai să mă ştii
La ceas de zi cu iz de primăvară,
Când timpului supusă n-ai să fii
Şi vei lăsa prejudecăţi să moară.

Te vei lăsa firescului distinct,
Denominat de gânduri creative
Ivite dintr-un concludent instict
Şi simţuri elocvente, instinctive.

Ceru senin va fi un corolar
Al gândului ce trece-va-n dorinţă
Şi fugă de a pierde în zadar
Tot ce ar fi, speranţei, consecinţă.

Din întrebări te vei găsi răspuns
Uitând de-o altă cale, abătută,
Uitând a mai păstra ceva ascuns,
Lăsându-te, cu totul cunoscută.

Din tot ce azi îţi este neştiut
Rămâne-vei cu simpla amintire
A nopţii ce te-a rupt de un trecut
Ce te fura de dreptul la iubire.

Noaptea va fi concretul corolar
Al unui şir de fapte limpezite
De gândul ce trecând un alt hotar
Va fi desprins de sensuri cu ispite.

În jurul tău un alb imaculat
Îţi va păstra amprentele de forme
Redâdu-te prin gând mereu furat
De adevăruri noi şi zări enorme.

Ce azi nu ştii atunci va fi să ştii,
Mă vei simţi mereu fiind cu tine,
În miez de zi, în nopţile târzii,
În vise ce vor şti a-ţi aparţine.