Poziție de vad

Că vieţii noastre ne suntem eroi
Eu tot ţi-am spus şi-ţi spun că or să fie
Mai multe nopţi fierbinţi între noi doi,
Fireşti în nota lor de nebunie.

Tăcerea vei păstra, cu înţeles
Că amănuntul se va vrea idee
De-a nu avea altceva de ales
Ca faptă de bărbat şi de femeie.

Mereu va fi să nu fie altfel,
Să mi te laşi cu totul la vedere,
Conturu-ţi devenind firesc model
Extazului ce drept real îşi cere.

Să stai aşa, şi-apoi, încet, mai mult,
Privirii mele să se dezgolească,
Lăsând împotrivirii rol ocult,
Dorinţe de întreg să definească.

Sub mână pântecul să-l simt arzând
Iar sânii să ţi-i gust fără oprire,
Uitând de al tăcerii mare-mi gând
Când coapsele-ţi sunt vad spre nemurire.

Şi, printre ele, drum să îmi găsesc,
Uitând de lumi ce-ar vrea să ne blameze,
Că tocmai eu, cu totul nefiresc,
S-ajung apoteoză de sinteze.

Dorinţelor va fi să ne fim leac
Şi născători de alte mari dorinţe,
Ce ne vor fi oriunde sfânt iatac
Îndatorat fireştilor cerinţe.

Grăbirea ca balsam

Eram grăbit... Spuneai să mai aştept,
Dar n-aveam grabei mele bariere,
Păreai a fi lipsită de putere
Găsind împotrivirea-n rol inept.

Nu îmi lăsasei chiar nimic ascuns,
Şi te vedeam aproape toată goală,
N-aveam dorinţei nici o îndoială,
Sânii-ţi erau un clar, firesc răspuns.

Eu te priveam, simţeam extrem de clar,
De ce păreai a fi nehotărâtă,
Şi îmi şopteai că viaţa-i prea urâtă
Pierdută într-o trecere-n zadar.

Ideea o trăiam prin înţeles
Şi-nţelegeam că nimeni nu ne vede,
Că nimeni, niciodată, nu va crede,
Ceva ce n-ar avea subînţeles.

Mi-erai motiv şi îţi eram motiv
De-a nu avea, în gânduri, bariere,
De-a trece înspre fapte în tăcere,
Dându-le sens şi scop imperativ.

Profund tăcut eram, dar n-aşteptam
Un minim gest ca semn de aprobare,
Simţeam că eşti şi tu fără răbdare,
Ştiam că nerăbdarea-mi ţi-e balsam.

Că n-aveam timp, de întrebări, ştiai,
Simţeai, accentuat, un foc fiebinte,
Ce-ţi ascundea vorbirea de cuvinte
Ca dar să-mi fii când dar ai să mă ai.

Simbolului calapod

Ani au trecut dar tu la fel îmi eşti,
Femeia definită de poveşti
Şi-ntruchipată-n miezul unui vis,
Un fruct ascuns, cu totul interzis.

Privindu-te, mereu te regăsesc,
În visele eternului firesc,
Ca-n noaptea-n care tot ce s-a-ntâmplat
Era un vis lumeşte întrupat.

Privirea e aceaşi şi acum,
Plină de sensul unui unic drum,
Ce ideal ţi-a fost şi-ţi este-nsemn
Al dăruirii ca simbol şi-ndemn.

Acum nimic nu este cum a fost,
Au toate laitmotivul unui rost,
Iau forme pe al vieţii calapod,
În aşteptarea clipelor de rod.

Te tot privesc, mă las a fi tăcut,
Văd viitorul fostului trecut,
Şi-l văd la fel... unii-l numesc rebel,
Eu îl numesc firesc al unui ţel.

Altfel te văd în noul viitor,
De adevăruri plin, şi-nnoitor,
Păstrându-mă-ntr-al nopţii rol real
Ca rost de adevăr esenţial.

Coerenta elocvenţă

Un suflet există şi-n piatra inertă
Cât dor de-mplinire lăuntrică poartă,
Dar omul nu vede, ideea nu-i certă,
Când el nu îşi vede menirea ca soartă.

Cât el vede viaţa prin propria-i minte,
Şi-i dă ca valoare un şir de dorințe,
Se pierde pe sine, prin multe cuvinte,
În rugul trăirii cu false credinţe...

Când nu-şi înţelege nici drumul ce-l merge,
Şi crede departe mai tot ce-i aproape,
Nici urme nu lasă, mereu şi le şterge,
Sperând că se poate de moarte să scape.

Trăind tot cu frică, nicicând spre departe
Privirea nu poate real să mai vadă,
Că valul de ceaţă e pragul spre moarte,
Iar pragul îl face prea mic să se creadă.

Idei fără noimă ce par de valoare
Se pun ca repere, se văd ca jaloane,
Punând viaţa-n umbră, se vor de amploare,
Mimând definiţii, tipare, şabloane...

Iar fapta văzută ca rod de gândire
Nu dă înţelesuri ci doar judecată,
Văzută-n tragisme ori vis de mărire,
Blazon de culoare sau jalnică pată.

Păreri tot mai multe, speranţe puţine,
Apar ca dovadă de şanse extreme,
Când gândul nu poate consensuri obţine
Cu multele-i temeri fixate-n dileme!

Sunt vremi de pierzare, absurdul dă iama,
Simţirea-i ucisă şi pusă-n tipare,
Contează doar rolul, mărirea, reclama,
Ideea de suflet din toate dispare.

Dar faptele simple au rosturi perene,
Dovada e viaţa în forma ei certă,
Ce nu se ascunde sub măşti şi refrene,
Ca piatra ce pare de-a pururi inertă.

Model ca rebel

Vorbind cu tine îmi aduc aminte
Fapte ce sunt fixate în trecut,
Dar şi aşa pun ordine-n cuvinte
Prezentului fiind însemn de scut.

Am fost, furând un strop de libertate,
Făptaşii marii fulgerări de gând,
Ca să-nvăţăm că vom putea răzbate
Prin vremuri ce veni-vor în curând.

Fără să ştim aveam aceeaşi cale,
Eu mai devreme, tu într-un târziu,
Eradicând abtractele banale
Ce ne-au tot pus trăiri într-un sicriu.

Trecuturi dure cu decoruri fade
Încă le-avem tristeţii ca motiv,
Şi oameni cu faţete şi faţade
Ne dau idei de pas imperativ.

Ne e, ca o măsură, depărtarea,
Cu rolu-i neştiut de întrebări,
Punând, în umbre, dorul şi chemarea
Efervescenţei noii-mpreunări.

Suntem mereu răspuns şi întrebare
Dorinţei de-a ne şti cu mult mai mult,
Speranţelor de-a trece de hotare
Şi de-a-nceta al zbaterii tumult.

Vorbind cu tine uit când timpul trece,
Mă simt adolescent, grăbit, rebel,
Simt viscolul uitând de vântul rece,
Dornic de-a fi schimbărilor model.

Predispusa vestire

În noaptea-aceasta am să vin la tine!
Aşa va fi, într-un curând, să-ţi spun,
Ca timpului să-i dăm, cum se cuvine,
Idei de-a nu se trece prea nebun.

Timp n-o să ai de nici o pregătire,
Ca nu cumva să mă găsesc dator
S-accept o măsluită-mpotrivire
Al unui gând de rost risipitor.

Uzând de-a clipei clară simplitate,
Prejudecăţi sub haine vor pieri,
Când trupu-ţi doritor de libertate
Să mi se lase gol îşi va dori.

Dorinţe ce-ţi vor fi fără motive
Vor pune pe-ntâmplări un dur accent,
Prin şoaptele directe, impulsive
Eternizând extremul concludent.

Competitutini clare, necesare
Vor fi motiv de zbateri în simţiri,
Ca jocul, printr-o unică mişcare,
Să-şi aibă rol de vis şi regăsiri.

În tine vei voi să simt ce-i viaţa,
Şi timpului să nu-i mai fim supuşi,
Să nu mai vrem să vină dimineaţa,
Spre nemurire, iarăşi, predispuşi.

Veni-voi cu însemn de tălmăcire
A gândului ivit din întrebări,
Spre a primi fireasca-ţi dăruire
Atras de nerostitele-ţi chemări.

Risipă în iluzii

Tot ce-am crezut, şi am clădit, şi-am fost,
Sunt astăzi doar iluzii fără rost,
Zidit-am pe nisipuri mişcătoare
Ce stau la pândă lacome, murdare...

Vezi bine un apus de răsărit,
Şi vezi un început de asfinţit,
Înaltul nu-l mai vezi, nu vezi nici valea,
E ceaţă deasă, rătăcită-i calea.

Mi-e greu acum să ştiu ce este drept,
Nici nu mai ştiu la ce să mă aştept,
Dar nu mai pot să-mi las pierdute clipe
Dedându-mă la veşnice risipe.

Cât pot să duc parcă mi-e greu să ştiu,
Las totul unui veşnic mai târziu,
Pe care drum să-mi port restul de viaţă
Aş vrea să văd, dar văd în juru-mi ceaţă!