Firescul radical

Îţi ai un drept, de viaţă şi de moarte,
Îţi este-n drept să spui ori da, ori nu,
Şi prin urmare mersul mai departe
Îl ai, contradictoriu, numai tu.

Nu-ncape nici un fel de îndoială
Că dreptul tău e unu-ncercător,
Şi drept va fi să dai o socoteală
Când rănile trăirilor te dor.

Poţi să ucizi, de la-nceput, ideea,
Că timpul se măsoară prin urmări,
Punând accent pe dreptul ca femeia
Să vadă doar fireştile chemări.

Fără motiv, doar că voieşti a crede
Că nu te poţi din căutări opri,
Oprelişti pui, sperând că nu se vede,
La ceva ce ţi-e dat a te-mplini.

Şi ai ucis... Şi porţi mereu amprenta
Celei ce dă istoria-napoi,
Mizând că repetând, continuu, fenta
Veni-vor vremuri noi, cu sensuri noi.

Alegerea-ţi, uitând mereu de tine,
Te-a angrenat într-al mândriei joc,
Şi-ţi defineai, altfel, un rău şi-un bine,
Punându-ţi viaţa într-un cerc de foc.

Azi însă vezi o trecere deşartă,
Vezi ce-i pierdut şi vezi ce-i câştigat,
Dar tu preferi o nebunească ceartă,
Lăsând ascuns gunoiul adunat.

Dreptul îl ai, de moarte, ori de viaţă,
Poţi să alegi tot ceea ce vrei tu,
Poţi sta în spate sau ieşi în faţă,
Poţi spune da, poţi spune, altfel, nu!

Gust de seducţie

M-aş vrea ştiut sedus, de mult, de tine,
Ca să te pot, în tihnă, să te gust
Sub umbra nopţii care-n loc m-ar ţine
Prin gândul realist, firesc şi just.

Nimic n-ar fi în stare să reziste
Dorinţelor ce timpul ne-ar răpi,
Lăsând urmări ca fapta să existe
În alte fapte ce la fel vor fi.

Ni s-ar preface clipa o furtună
De-ar fi să o mai vrem întârzia
Voindu-ne, cu totul, împreună
Deloc atenţi la ce va mai urma.

M-ai defini prin tot ce-ar fi urmarea
Firescului însemn definitiv
Prin care s-ar redenumi-ntâmplarea
De a mă şti sedus intempestiv.

Şi toate-ar fi numite întâmplare
De cei ce azi, că te cunosc, îşi spun
Făcându-i să se-ntrebe, cu mirare,
De ce nu toate stelele apun?

Lipsindu-ne de multe amănunte
Ce n-ar putea concretul a schimba,
Şi chiar ştiind că mulţi or să se-ncrunte,
Ne vom dori mereu a ne avea.

Tu-ţi vei dori să fii mereu dorinţă,
Fiindu-ţi eu cel ce mereu doresc
În tine să rămân cu bună ştiinţă
Al nopţii prag prin fapte să-l zdrobesc.

Şi cum nimic nu este nou sub soare,
Ceea ce-aş vrea va fi un mod firesc
De-a ne-mplini o clipă trecătoare
Prin ceea ce ni-i datul omenesc.

Aparţinători de mâine

Sidoniei

Azi nu mă ştii dar ştii c-ai să mă ştii
La ceas de zi cu iz de primăvară,
Când timpului supusă n-ai să fii
Şi vei lăsa prejudecăţi să moară.

Te vei lăsa firescului distinct,
Denominat de gânduri creative
Ivite dintr-un concludent instict
Şi simţuri elocvente, instinctive.

Ceru senin va fi un corolar
Al gândului ce trece-va-n dorinţă
Şi fugă de a pierde în zadar
Tot ce ar fi, speranţei, consecinţă.

Din întrebări te vei găsi răspuns
Uitând de-o altă cale, abătută,
Uitând a mai păstra ceva ascuns,
Lăsându-te, cu totul cunoscută.

Din tot ce azi îţi este neştiut
Rămâne-vei cu simpla amintire
A nopţii ce te-a rupt de un trecut
Ce te fura de dreptul la iubire.

Noaptea va fi concretul corolar
Al unui şir de fapte limpezite
De gândul ce trecând un alt hotar
Va fi desprins de sensuri cu ispite.

În jurul tău un alb imaculat
Îţi va păstra amprentele de forme
Redâdu-te prin gând mereu furat
De adevăruri noi şi zări enorme.

Ce azi nu ştii atunci va fi să ştii,
Mă vei simţi mereu fiind cu tine,
În miez de zi, în nopţile târzii,
În vise ce vor şti a-ţi aparţine.

Prin culori, tu

Sidoniei

Să nu te-mbraci în negru niciodată
Şi, dacă poţi, tot niciodată-n gri,
Le lasă unor vremuri de-altădată
Şi lasă-te, pe tine, ţie-a-ţi fi.

Nu îţi ascunde chipul de lumina
Ce dă chiar umbrei definit contur,
Uitând să crezi că-ţi e întreagă vina
Privirilor ce le tot vezi în jur.

Culori de foc adună, potriveşte,
Şi fă, din alb, un prag mângâietor
Al visului ce ziua se porneşte,
În zori de zi fiind biruitor.

Te-mbracă-n roşu, fii fără de teamă,
Trecutul e în urmă mult rămas,
Idei de-atunci nu sunt de luat în seamă,
De mult sunt chiar şi ele în impas.

Privirea-ţi e, se vede, la-nălţime,
Şi chiar mă face să mă simt dator,
Să te privesc şi eu în profunzime,
Când stelele din jur îți sunt decor.

Şi albul să ţi-l iei drept mărturie
În nopţile cu ceru-nourat,
Ca să te-nveţi că evidenţă vie
Vei fi când totu-n urmă e lăsat.

Noaptea să fie umbră luminoasă
A tot ce poate fi, în mod firesc,
Extremul ce te-arată mai frumoasă
Şi corolar al visului lumesc.

Presimţiri de avangardă

Corinei

Şi într-o zi, fugând de amănunte,
Uitând de-al lumii timp şi calendar,
Am să te duc departe, într-un munte
Dar să îmi fii şi să mă ai ca dar.

Într-o cabană, cândva luminată,
Furtună fiind de juru-ne-mprejur,
Să simţi că viaţa-i, totuşi, minunată
Cu limite-ntr-al viselor contur.

Spre seară când vom căuta spre stele,
Sperând că până-n zori se vor ivi,
Să ne seducă presimţiri rebele,
Că vom avea mult timp de-a ne iubi.

Un foc de lemne temeri o să ardă
Pănă ce fi-va totul curăţit,
Sub mâna-mi ce, extremă avangardă,
Vei resimţi al clipei pas grăbit.

Şi-n pântec focuri mari or să se-aprindă,
Când coapsele vor da contur rotund
Acelui drum menit să ne cuprindă
În adevăru-i evident, profund.

Ştiind să fii, alternativ, ispită
Şi evidenţa rostului firesc,
Te vei simţi femeia mult dorită
Trăind iubirea-n sens dumnezeiesc.

Şi vei fi dar, cu rost şi cu menire,
Contrând idei ce azi îţi trec prin gând,
Simţindu-te motiv de nemurire,
Întinerind sub semn de timp arzând.

Acolo, sus, ascunşi de marea lume,
Ne vom o noapte din destin
În care ne vom spune doar pe nume,
Fiindu-ne, ca daruri, pe deplin.

Vestire prin viitor

Spre viitor privesc şi te găsesc
În clipa ce de-acum e dat să vină
Şi-n noaptea-n care am să te privesc
Simţindu-te-mplinită şi-n lumină.

N-am cum să-ţi povestesc ceea ce ştiu
Din ceea ce îmi este la vedere,
Dar, totuşi, pot acum să scriu,
Iar tu să crezi că-i simpla mea părere.

Din amănuntul unui vis pierdut
Ne vom găsi idei şi argumente
De-a recicla al umbrelor trecut
Pierzând-le sub noile amprente.

În ziua-aceea vei zâmbi din nou
Spre a reda trăirilor nuanţă,
Fiind a nopţii viitoare un ecou
Ce-o vei voi concretă circumstanţă.

Şi-ai să-ţi redai un drept, crezut uitat,
De-a fi un rug aprins şi o scânteie
Ce-aprinde foc, mereu învăpăiat,
Simţindu-te, trăind, fiind, femeie.

Acelei nopţi vei fi concretul crez
Al gândului pornit din dăruire,
Când mă vei vrea în tine să migrez
Subtil să-ţi fiu de-a pururi amintire.

Ideea lor o vei avea motiv
Când vei voi, normal, să se repete,
Sub clauze de rol imperativ,
Noaptea dintâi şi faptele concrete.

Spre viitor privesc şi-acolo eşti
În clipa ce de-acum e dat să vină,
În noapte-n care ca în vechi poveşti,
Te vei simţi în graţie divină.

Foc de foc

Ţi-am spus că focul e deja aprins,
Fără de fapte nu se lasă stins,
Că e pornit de-al vieţii lait-motiv,
Şi nicidecum gândit demonstrativ.

Şi în tandem cu flăcările-i mari,
Te văd din miezul lui cum îmi apari,
Punându-mi în dorinţă clar îndemn
Vieţii de-a da, prin faptă, rost solemn.

Te-aş dezbraca oricând, miez de zi,
Să pot, de neoprit, în toate-a fi,
Şi mai apoi, la fel, pe înserat,
Să fie ziua zi cu rod bogat.

Iar mai târziu, în noapte, ai să-ţi faci,
Motive, întru tot să te dezbraci,
Intrând în rolul tainic şi sublim
A ceea ce-i firesc când ne dorim.

Şi miezului de noapte îi vei fi
Dorinţă de privirea a-mi privi,
Eu să nu pot, iar tu nicicum să vrei
Nopţii să dam un altfel de temei.

Vei fi grăbită şi voi fi grăbit
Să împlinim ce-avem de împlinit,
Împreunării să ne fim motiv
În sensu-i definit, imperativ.

Îţi este clar că şoaptele vorbesc,
Şi plan de întâmplări deja urzesc,
Verbul firesc al faptelor conjug,
Focu-i aprins, şi nu-i un simplu rug.

Se stinge doar de e să fie stins,
Dar orice-ai face azi e clar aprins...
Să-l domolesc... mă iartă, mi-este greu,
Nu-mi pot permite asta tocmai eu...