Cutume în repetare

Mi-e greu să mă repet, să tot îţi spun
Mereu, mereu, că-mi este dor de tine,
Când gândul, cu grăbire, tot revine
De-ajung să cred că cineva-i nebun.

Nebun cu gândul sau nebun de dor
Ajung să cred că sunt, fără tăgadă,
Că nu îţi spun şi nu las să se vadă
Că fanteziei sunt tăinuitor.

Mă-ntorc în timp, încerc să regăsesc
Ceva ce-mi pare linişte pierdută,
Dar tot de tine dau, suspect tăcută,
Ştiind ce va urma în mod firesc.

Parcă te ştiu din timpul viitor,
Din ceea ce va fi continuare
A tot ce s-a voit o întâmplare
Ivită dintr-al visului decor.

În nebunia mea nu mai disting
De văd trecutul în urmări de fapte
Sau viitorul ce, sub fald de noapte,
Ne va uni pe-al vieţii clasic ring.

Apari mereu cu un normal îndemn
De-a te avea redută cucerită
În care eu, ca formă definită,
Să-ţi fiu însemn şi, mai mereu, consemn.

De adevăr nu pot să mă dezic,
Chiar dacă văd că-n faţa mea eşti goală,
Oricât îi cer, privirii socoteală,
Nu pot, ce va urma, să contrazic.

Şi uit de orice urmă de regret
Trezit de vorba lumii ori cutume,
Ştiind că nu mai vrei să ne consume
Decât al faptei consistent concret.

Rutină prin amănunte

Pe unde te găsesc, te-ntreb mereu
Privind spre ceaţa lumii de departe,
Când insomnia-mi este panaceu
Gândind câtă distanţă ne desparte.

Mereu privesc, instinctual, în sus,
Văd umbrele distanţei dintre stele,
Când soarele e-n noaptea lui ascuns
Şi-l știu că te priveşte ca pe ele.

Duc gândul către multe depărtări
Simţind că o-ntâmplare te ascunde
Şi drumu-ntretăiat de vechi chemări
Cu timpul, prea fugar, se-ntrepătrunde.

Şi mă întreb de nu mă prea grăbesc
Când visele-mi aleargă înspre tine,
Voind să fac orice să te găsesc,
Să dau vestiri de vremea care vine?...

Paşii te duc departe, pe un drum,
Un drum pierdut în zilnică rutină,
Un drum cu parapeţi de foc, ori fum,
Rătăcitor prin lumi fără lumină.

Întorcerea, prea clară, fi-va rost
De altă necesară definire
Altfel decât trecutului ai fost,
Prin gândul tău, forţată dăruire.

Ne vom găsi pe-al zilei tainic prag,
Cuprinşi şi de-a speranţelor dorinţă,
Dar şi de al dorinţei rămăşag
Că viaţa-i un consens cu bună ştiinţă.

Acum te-ntreb pe unde te găsesc,
Grăbit de minimale amănunte,
Ştiind că totul e, oricând, firesc,
În corolarul tâmplelor cărunte.

Fixări prin limitări

Cuvintele s-au spus... Printre idei
Au vrut urmări de fapte să ascundă,
Găsind acestui timp un vag temei
Să poată l-a-ntrebări să nu răspundă.

Ne-a fost motiv, ivit întâmplător,
Firescul zilei prinsă-n calendare
Ca adevăr de viaţă născător,
Şi roditor prin sensuri roditoare.

Nu s-a lăsat să pară chiar grăbit
Motivul ce din umbră te priveşte
Voind să fie clar nedesluşit
Până ce clipei rost îi defineşte.

Deja-i târziu, au toate un alt drum
Şi alte întâmplări se conturează,
Nimic nu va mai fi ca până-acum,
Prezentul de trecut se-ndepărtează.

Cuvintele-au vorbit, ceva au spus,
Urma-vor într-un tip să se-mplinească
Când stelele privi-ne-vor de sus
Ca nici un fel de gând să ne oprească.

Mâine va fi altfel decât un ieri
Ce-a fost fixat în limitări obscure
De mult prea limitatele păreri
Ce nu vedeau copaci într-o pădure.

Va fi un timp cu umbre şi urmări
Ieșite din ştiutele tipare
Ce piedici pun fireştilor schimbări
Când nu ţin cont, formal, de calendare.

Atunci va fi să ştii cât de firesc
Ideile au stat între cuvinte
Simţind că-n tine întru tot trăiesc
Şi mersul ni-i mereu spre înainte.

Rod de ploaie

Ai fost, fără-ndoială, fascinantă,
Chiar dacă ai mari dubii că ai fost,
Şi-ţi plănuieşti o altă variantă
Ce ai să vezi că n-are nici un rost.

Va fi să vină chiar o noapte-ntreagă
În care să ai timp să te-nţelegi,
Să simţi cum noduri strânse se dezleagă,
Uitând să negi, uitând să te mai negi.

Într-un amurg de zi mult însorită,
Când norii-n grabă se vor înmulţi,
De haine pe de-a-ntregul dezgolită,
Dorinţe şi idei vor încolţi.

Ca nufăr alb te vei lăsa ştiută,
Făcându-mă să uit de limitări,
Ştiindu-te esenţă absolută
Prin lipsă de tipare şi-adnotări.

Ca-n visele ce-n vin, pe-ascuns, în noapte,
Mi te vei vrea, şi-atunci, neezitând,
Trăind esenţa regăsirii-n fapte
Ştiindu-mă, în tine, pătrunzând.

Şi mă vei vrea aşa, fără-ncetare,
Până ce fi-vor zorii vestitori
Că ploaia, în continua-i vărsare,
A pus peceţi pe paşii roditori.

Vei fi tu rod, alegere firească
A regăsirii altui început
Şi-a tot ce munţi din drum o să urnească
Ducându-i înspre umbre din trecut.

Şi vei rămâne, fără dubii, fascinantă,
Fără a pierde gânduri în zadar,
Nopţii mereu simţindu-te restantă
Ca să mă ai, în zorii zilei, dar.

Ritmul mărturisitor

Viaţa părea că îţi tot dă de furcă,
Pădurile păreau fără copaci,
Prezenţa mea ziceai că te încurcă,
Avându-ţi gând în vis să te îmbraci
.
Şi-aveai privirea rece şi-ncruntată,
Dovada că trăiai altfel de gând,
De întrebări prea multe frământată,
Nemaiavând nici logică, nici rând.

Lăsându-ţi timp să îţi înfrunţi mânia,
Ochii-mi erau spre sânii tăi ţintiţi,
Ştiind că înfruntându-ţi ironia,
Se vor voi sub pieptul meu striviţi.

Şi-n ultima zvâcnire de speranţă
Când goală-n faţa mea ai apărut,
Te-ai vrut cu adevăru-n consonanţă,
Urmării dându-i rol întrevăzut.

Nu exista nici urmă de-ndoială
Ca timpul să îl vrei mai mult trecut,
Când mi-arătai că pot să dau năvală
Trecând peste încetul început.

Cuvintele cu greu pot să descrie
Cum toate ajungeau în pol opus
Şi timpul devenea o mărturie
Al ritmului doar de trăiri impus.

Firesc, fără idei preconcepute,
În pântec mă voiai prizonier,
Distrugător al ultimei redute
Ce nu-ţi lăsa privirile-nspre cer.

Şi te simţeam zvâcnind, convingătoare,
Spre un final cu rol de corolar,
Simţindu-te-ntru totu-nvingătoare
Şi-avându-mă ca dar, fiindu-mi dar.

Precisele potriviri

Vom fi-mpreună într-un miez de noapte
De care nu vom şi că s-a trecut
Cât noi, dedaţi la adevăr prin fapte
Vom trece de un prag necunoscut.

Vei fi de la-nceput ca o scânteie
Ce ştie să aprindă focuri mari,
Voind să-ţi ai simţirea de femeie,
Întregul de nimic să îl separi.

Mâna-pe copse va urca grăbită
Simţindu-le rotundu-ntredeschis
Fiindu-mi semn de clipă potrivită
Să fiu neşovăielnic şi precis.

Vei spune-n şoaptă că nu sunt cuminte
Ca să îmi fie clar că e firesc
Să te descopăr, fără de cuvinte,
Şi-al întâmplării rost să-l definesc.

Îţi vei dori ca-n lipsa-mi de oprire
Al coapselor contur schimbând încet,
Să îmi deschizi un drum spre nemurire,
Lăsând uitării umbre de regret.

Şi-ncet, încet, simţindu-mă în tine,
Spre profunzimi vei face să-ţi pătrund,
Ca dar să-ţi fiu, aşa cum se cuvine,
În pântecu-ţi fierbinte şi fecund.

Zvâcnind vei da simţirilor trăire
Şi faptelor motiv de repetări,
Punând accent pe-a clipei dăruire,
Firească după nopţi de aşteptări.

Urmarea-n timp din tine se va naşte,
Prin hotărâri de mult mai mari schimbări,
Ştiind, fără regret, a recunoaşte
Răspunsul mult prea multor întrebări

Măsura de dorinţe

Am cam trecut, cu mult prea mult, măsura,
Ne-ar spune cei ce-n umbră te privesc...
Doar tu, măsori pe tine, anvergura
Nopţii în care-ai fost model lumesc.

Brusc mi te-ai vrut cu totul cunoscută
Chiar şi ştiind că vei trăi schimbări,
Iar calea de urmat e absolută,
Şi absolute-s toate prin urmări.

Privirea era clară ca dovadă,
Iar sânii dădeau alte mari dovezi,
Lăsând, în mod deschis, să se-ntrevadă
Că n-ai deloc voinţă să parezi.

În juru-ţi tot credeai că este ceaţă,
Chiar dacă-ţi arătam că e senin,
Spunându-mi că încerci să fugi de viaţă,
Bând şi tot bând pahare cu pelin.

Dar tocmai când voiai să uiţi de toate,
De ceea ce-a venit întâmplător,
Din haine m-ai lăsat să te pot scoate,
Şi-aşa să fii splendoare în decor.

Eram doar noi, n-aveam de ce ne teme,
Nici chiar de umbre nu eram văzuţi,
Doriţi şi doritori de-o altă vreme,
De clipa-mpreunării cunoscuţi.

Ţi-era-nţeles, ştiai că sunt în tine
Din vremuri de visări ţi nopţi fierbinţi
Firesc fiind, aşa cum se cuvine,
Să nu mai tragi de timp, să nu te minţi.

Şi-acum când toate sunt deja trecute,
Când pragul dintre noi deja-i trecut,
Înveţi s-accepţi trăirile-absolute
Ce vor da sens măsurii de-nceput.