Instinct de enigmă

Zilele trec, devin tot mai puţine,
N-ai cum să pui mai multe la un loc
Şi vine vremea să rămâi cu mine,
Când te voi şti şi jar încins, şi foc.

La ceasul dimineţii, dezgolită
De tot ce-ar ţine trupul tău ascuns,
Mi te vei vrea enigmă desluşită
Simţindu-mă în tine, tot, pătruns.

Sânii-mi vor fi deplină călăuză
De fi-va-ntâmplător să mă grăbesc,
Lăsând ideea, prin absurd, confuză,
Pierdută într-un strict instinct lumesc.

Şi-n mod concret, veni-va să de-a veste,
Prin clipa de mărime şi contur,
Că visele, trecute în poveste,
Au elocvenţa pasului matur.

Nimic nu va mai fi ca înainte,
Uita-vei să baţi drumuri fără sens,
Şi, zi de zi, ne vor uni cuvinte
Menind porniri de fapte în consens.

Oprelişte de dor

De dorul tău puţin mai pot să scriu,
Ideile îmi sunt amestecate,
Ce-aş vrea să-ţi spun îmi este greu să ştiu,
Şi de dormit dorm doar pe apucate.

Văd stelele cum, înspre zori, apun
Când visele-mi sunt semne de-ntrebare
Pe care nu mai pot să mi le pun,
Grăbit de mult prea multa-mi aşteptare.

Nici în simţiri nu pot fi liniştit,
Devin deja un munte de dorinţe
Din zorii zilei, până-n asfinţit,
Şi noapte cu noianu-i de sentinţe.

Privirile puţine mai cuprind,
Uitând a mai privi în câte-o parte
Iluzii pe de-ntregul construind,
Făcându-mă să uit că eşti departe.

Gândul nu-l am aşa cum l-am ştiut,
Aleargă înspre drumuri abătute,
Lasându-mă să cred că-s hătuit
De visele ce nu-mi erau ştiute.

De dorul tău acum nici nu îţi scriu,
Las gândul peste timp să hoinărească,
Va şti să-ţi spună cum nici eu nu ştiu
Despre dorinţa-mi, mare, omenească.

Fals de mimă

Mi-e teamă că-ntr-o zi, când n-am să ştiu,
Vor spune unii c-am plecat din lume,
Şi am uitat măcar un vers să scriu
Despre firescul marilor cutume.

Mă vor numi "un simplu anonim",
Subscris unor convulsii efemere,
Având reperul gândului infim
Căutător de umbre şi plăcere.

Vor spune că am fost, dar nu mai sunt,
Nici spirit, nici idee, nici fiinţă,
Nici cel ce n-a ajuns nicicând cărunt,
Lipsindu-i bătrâneţea din conştiinţă.

Mari temători că nu va fi de-ajuns
Vestirea lor să fie faptă clară
Îmi vor rescrie viaţa pe ascuns
Numindu-mă un simplu pierde-vară!

Şi-aşa mă voi trezi că sunt inclus
Într-o mulţime fără definire
Privit, cu ură, dar de jos în sus
De cei ce sunt, trăind, doar amintire.

Din teamă, din invidie, prin fals
Vor căuta a-mi şterge multe fapte
Mimând o horă într-un pas de vals
Şi zilele-mi numindu-le ca noapte.

Dar şi aşa, vor vrea cu mult mai mult,
De vor ajunge chiar să se renege,
Ştiind că n-o să vreau să îi ascult,
Când rodul nesimţirii-şi vor culege.

Nuanţe şi amănunte

Lipsesc deja destule amănunte
Ce-ţi arătau că prea puţin mă ştii,
Crezând că pot ideile mărunte
Să ţină loc de ceea ce-ai să fii.

Alte idei ce mult stăteau fixate
De margini cu motiv de ornament
S-au şters deja şi-n urmă sunt lăsate
De-al timpului firesc aranjament.

Chiar dacă te-ai porni într-o schimbare
În care să-ţi pui visele pe rug,
L-ar stinge prin firească întâmplare
Dorinţa ce-ai simţi-o tăvălug.

Timpul se trece fără de regrete
Şi multe nu te lasă-a mai trăi,
Te are ţintă faptelor concrete
Prin care altceva vei deveni.

Şi-ncep, vezi bine, multe să se piardă,
Gânduri menite să te ţină-n loc,
Cenuşa lor continuă să ardă
Într-al speranţei şi-al dorinţei foc.

Acum nimic nu e ca altădată,
Nuanţele dau clipelor contur,
Şi pun accent pe forma derivată
Din miezul nopţii ce-ţi părea obscur.

Concretul, indiscret, ţi-arată forme,
Pierdute printre umbre de reper,
Ce, în curând, vor şti să se transforme
În definiri lipsite de mister.

Lipsesc, fără tăgadă, amănunte
Din cele ce-ţi ziceau să te reţii,
Iar pentru mine trupu-ţi e o punte
Spre timpul ce mereu ai să îmi fii.

Netrecere de presimţire

Am vrut, de mult, să-ţi spun că te iubesc,
Prin vorbe simple, implicit sumare,
Esenţialul devenind firesc,
Pus în tipar sub forme de răbdare.

Privirii tale mă simţeam dator,
Simţind-o căutând înspre departe,
Şi mult prea răvăşită de-un decor
Pus ca hotar spre viață şi spre moarte.

Dar te priveam tăcut şi ţintuit,
Ştiind că toate-ţi sunt convingătoare
Şi, după un alt pas nelămurit,
Vei şti că viaţa nu-i întâmplătoare.

Nimic nu mă oprea să înţeleg
Cât de-mpăcată va veni o noapte
Când vei voi mistere să-ţi dezleg
Lăsându-mi-te-n forme şi în fapte.

Tristeţi ne bat, din obicei, pe prag
Ştiind că pot, din viaţă, să ne fure,
Ştiind că încă mai pot da-n vileag
Motive efemere şi obscure.

Şi-a fost aşa cum datul este dat,
Cu treceri prin idei şi amănunte,
Concretul devenind prea limitat
De gânduri evidente şi mărunte.

Suntem acum aceeaşi ce am fost
Cu ceva timp pierdut fără motive,
Mereu căutători ai unui rost,
Lipsit de alternanţe relative.

Tot ce am vrut să-ţi spun e neschimbat,
Dar multe sunt acum în completare,
Destinul ce ni-i dat e relevat
În trecerea deloc la întâmplare.

Şi te iubesc şi-acum, la fel de mult,
Precum a fost la prima întâlnire
Când despre tine m-ai lăsat s-ascult,
Numindu-te fireasca-mi nemurire.

Motiv de noapte şi de zi

Ce bine ţi-ar fi,

Ce bine mi-ar fi,

De nu te-i opri,

În marginea de noapte dinspre zi...

Cât timp am avea

De n-ai tot uita

Că tot ce ne-am vrea

E clar legat doar de dorinţa ta.

Orice ţi-ai dori,

În zorii de zi,

Mereu s-ar zori,

La miez de noapte se va împlini.

Oricând vom putea

Motive-a avea

A nu ne certa

Cu limitări ce ne vor încurca.

Ce bine ne-ar fi

De n-ai mai fugi,

Uitând a rosti

Tăgada din miezul de zi.

Orice altceva

Mereu va ceda,

Şi nu va putea

În calea întâmplărilor a sta.

Când nori s-ar ivi

Tăceri a-mplini,

Tu te vei voi

Motiv de noapte şi motiv de zi.

Cum nu poţi uita,

A nu-ţi mai ceda

A nu-ţi mai ceda

Firescul ce-i mereu amprenta ta.

Cutume în repetare

Mi-e greu să mă repet, să tot îţi spun
Mereu, mereu, că-mi este dor de tine,
Când gândul, cu grăbire, tot revine
De-ajung să cred că cineva-i nebun.

Nebun cu gândul sau nebun de dor
Ajung să cred că sunt, fără tăgadă,
Că nu îţi spun şi nu las să se vadă
Că fanteziei sunt tăinuitor.

Mă-ntorc în timp, încerc să regăsesc
Ceva ce-mi pare linişte pierdută,
Dar tot de tine dau, suspect tăcută,
Ştiind ce va urma în mod firesc.

Parcă te ştiu din timpul viitor,
Din ceea ce va fi continuare
A tot ce s-a voit o întâmplare
Ivită dintr-al visului decor.

În nebunia mea nu mai disting
De văd trecutul în urmări de fapte
Sau viitorul ce, sub fald de noapte,
Ne va uni pe-al vieţii clasic ring.

Apari mereu cu un normal îndemn
De-a te avea redută cucerită
În care eu, ca formă definită,
Să-ţi fiu însemn şi, mai mereu, consemn.

De adevăr nu pot să mă dezic,
Chiar dacă văd că-n faţa mea eşti goală,
Oricât îi cer, privirii socoteală,
Nu pot, ce va urma, să contrazic.

Şi uit de orice urmă de regret
Trezit de vorba lumii ori cutume,
Ştiind că nu mai vrei să ne consume
Decât al faptei consistent concret.