Instinct de enigmă

Zilele trec, devin tot mai puţine,
N-ai cum să pui mai multe la un loc
Şi vine vremea să rămâi cu mine,
Când te voi şti şi jar încins, şi foc.

La ceasul dimineţii, dezgolită
De tot ce-ar ţine trupul tău ascuns,
Mi te vei vrea enigmă desluşită
Simţindu-mă în tine, tot, pătruns.

Sânii-mi vor fi deplină călăuză
De fi-va-ntâmplător să mă grăbesc,
Lăsând ideea, prin absurd, confuză,
Pierdută într-un strict instinct lumesc.

Şi-n mod concret, veni-va să de-a veste,
Prin clipa de mărime şi contur,
Că visele, trecute în poveste,
Au elocvenţa pasului matur.

Nimic nu va mai fi ca înainte,
Uita-vei să baţi drumuri fără sens,
Şi, zi de zi, ne vor uni cuvinte
Menind porniri de fapte în consens.

Oprelişte de dor

De dorul tău puţin mai pot să scriu,
Ideile îmi sunt amestecate,
Ce-aş vrea să-ţi spun îmi este greu să ştiu,
Şi de dormit dorm doar pe apucate.

Văd stelele cum, înspre zori, apun
Când visele-mi sunt semne de-ntrebare
Pe care nu mai pot să mi le pun,
Grăbit de mult prea multa-mi aşteptare.

Nici în simţiri nu pot fi liniştit,
Devin deja un munte de dorinţe
Din zorii zilei, până-n asfinţit,
Şi noapte cu noianu-i de sentinţe.

Privirile puţine mai cuprind,
Uitând a mai privi în câte-o parte
Iluzii pe de-ntregul construind,
Făcându-mă să uit că eşti departe.

Gândul nu-l am aşa cum l-am ştiut,
Aleargă înspre drumuri abătute,
Lasându-mă să cred că-s hătuit
De visele ce nu-mi erau ştiute.

De dorul tău acum nici nu îţi scriu,
Las gândul peste timp să hoinărească,
Va şti să-ţi spună cum nici eu nu ştiu
Despre dorinţa-mi, mare, omenească.

Fals de mimă

Mi-e teamă că-ntr-o zi, când n-am să ştiu,
Vor spune unii c-am plecat din lume,
Şi am uitat măcar un vers să scriu
Despre firescul marilor cutume.

Mă vor numi "un simplu anonim",
Subscris unor convulsii efemere,
Având reperul gândului infim
Căutător de umbre şi plăcere.

Vor spune că am fost, dar nu mai sunt,
Nici spirit, nici idee, nici fiinţă,
Nici cel ce n-a ajuns nicicând cărunt,
Lipsindu-i bătrâneţea din conştiinţă.

Mari temători că nu va fi de-ajuns
Vestirea lor să fie faptă clară
Îmi vor rescrie viaţa pe ascuns
Numindu-mă un simplu pierde-vară!

Şi-aşa mă voi trezi că sunt inclus
Într-o mulţime fără definire
Privit, cu ură, dar de jos în sus
De cei ce sunt, trăind, doar amintire.

Din teamă, din invidie, prin fals
Vor căuta a-mi şterge multe fapte
Mimând o horă într-un pas de vals
Şi zilele-mi numindu-le ca noapte.

Dar şi aşa, vor vrea cu mult mai mult,
De vor ajunge chiar să se renege,
Ştiind că n-o să vreau să îi ascult,
Când rodul nesimţirii-şi vor culege.

Nuanţe şi amănunte

Lipsesc deja destule amănunte
Ce-ţi arătau că prea puţin mă ştii,
Crezând că pot ideile mărunte
Să ţină loc de ceea ce-ai să fii.

Alte idei ce mult stăteau fixate
De margini cu motiv de ornament
S-au şters deja şi-n urmă sunt lăsate
De-al timpului firesc aranjament.

Chiar dacă te-ai porni într-o schimbare
În care să-ţi pui visele pe rug,
L-ar stinge prin firească întâmplare
Dorinţa ce-ai simţi-o tăvălug.

Timpul se trece fără de regrete
Şi multe nu te lasă-a mai trăi,
Te are ţintă faptelor concrete
Prin care altceva vei deveni.

Şi-ncep, vezi bine, multe să se piardă,
Gânduri menite să te ţină-n loc,
Cenuşa lor continuă să ardă
Într-al speranţei şi-al dorinţei foc.

Acum nimic nu e ca altădată,
Nuanţele dau clipelor contur,
Şi pun accent pe forma derivată
Din miezul nopţii ce-ţi părea obscur.

Concretul, indiscret, ţi-arată forme,
Pierdute printre umbre de reper,
Ce, în curând, vor şti să se transforme
În definiri lipsite de mister.

Lipsesc, fără tăgadă, amănunte
Din cele ce-ţi ziceau să te reţii,
Iar pentru mine trupu-ţi e o punte
Spre timpul ce mereu ai să îmi fii.

Netrecere de presimţire

Am vrut, de mult, să-ţi spun că te iubesc,
Prin vorbe simple, implicit sumare,
Esenţialul devenind firesc,
Pus în tipar sub forme de răbdare.

Privirii tale mă simţeam dator,
Simţind-o căutând înspre departe,
Şi mult prea răvăşită de-un decor
Pus ca hotar spre viață şi spre moarte.

Dar te priveam tăcut şi ţintuit,
Ştiind că toate-ţi sunt convingătoare
Şi, după un alt pas nelămurit,
Vei şti că viaţa nu-i întâmplătoare.

Nimic nu mă oprea să înţeleg
Cât de-mpăcată va veni o noapte
Când vei voi mistere să-ţi dezleg
Lăsându-mi-te-n forme şi în fapte.

Tristeţi ne bat, din obicei, pe prag
Ştiind că pot, din viaţă, să ne fure,
Ştiind că încă mai pot da-n vileag
Motive efemere şi obscure.

Şi-a fost aşa cum datul este dat,
Cu treceri prin idei şi amănunte,
Concretul devenind prea limitat
De gânduri evidente şi mărunte.

Suntem acum aceeaşi ce am fost
Cu ceva timp pierdut fără motive,
Mereu căutători ai unui rost,
Lipsit de alternanţe relative.

Tot ce am vrut să-ţi spun e neschimbat,
Dar multe sunt acum în completare,
Destinul ce ni-i dat e relevat
În trecerea deloc la întâmplare.

Şi te iubesc şi-acum, la fel de mult,
Precum a fost la prima întâlnire
Când despre tine m-ai lăsat s-ascult,
Numindu-te fireasca-mi nemurire.

Motiv de noapte şi de zi

Ce bine ţi-ar fi,

Ce bine mi-ar fi,

De nu te-i opri,

În marginea de noapte dinspre zi...

Cât timp am avea

De n-ai tot uita

Că tot ce ne-am vrea

E clar legat doar de dorinţa ta.

Orice ţi-ai dori,

În zorii de zi,

Mereu s-ar zori,

La miez de noapte se va împlini.

Oricând vom putea

Motive-a avea

A nu ne certa

Cu limitări ce ne vor încurca.

Ce bine ne-ar fi

De n-ai mai fugi,

Uitând a rosti

Tăgada din miezul de zi.

Orice altceva

Mereu va ceda,

Şi nu va putea

În calea întâmplărilor a sta.

Când nori s-ar ivi

Tăceri a-mplini,

Tu te vei voi

Motiv de noapte şi motiv de zi.

Cum nu poţi uita,

A nu-ţi mai ceda

A nu-ţi mai ceda

Firescul ce-i mereu amprenta ta.

Cutume în repetare

Mi-e greu să mă repet, să tot îţi spun
Mereu, mereu, că-mi este dor de tine,
Când gândul, cu grăbire, tot revine
De-ajung să cred că cineva-i nebun.

Nebun cu gândul sau nebun de dor
Ajung să cred că sunt, fără tăgadă,
Că nu îţi spun şi nu las să se vadă
Că fanteziei sunt tăinuitor.

Mă-ntorc în timp, încerc să regăsesc
Ceva ce-mi pare linişte pierdută,
Dar tot de tine dau, suspect tăcută,
Ştiind ce va urma în mod firesc.

Parcă te ştiu din timpul viitor,
Din ceea ce va fi continuare
A tot ce s-a voit o întâmplare
Ivită dintr-al visului decor.

În nebunia mea nu mai disting
De văd trecutul în urmări de fapte
Sau viitorul ce, sub fald de noapte,
Ne va uni pe-al vieţii clasic ring.

Apari mereu cu un normal îndemn
De-a te avea redută cucerită
În care eu, ca formă definită,
Să-ţi fiu însemn şi, mai mereu, consemn.

De adevăr nu pot să mă dezic,
Chiar dacă văd că-n faţa mea eşti goală,
Oricât îi cer, privirii socoteală,
Nu pot, ce va urma, să contrazic.

Şi uit de orice urmă de regret
Trezit de vorba lumii ori cutume,
Ştiind că nu mai vrei să ne consume
Decât al faptei consistent concret.

Rutină prin amănunte

Pe unde te găsesc, te-ntreb mereu
Privind spre ceaţa lumii de departe,
Când insomnia-mi este panaceu
Gândind câtă distanţă ne desparte.

Mereu privesc, instinctual, în sus,
Văd umbrele distanţei dintre stele,
Când soarele e-n noaptea lui ascuns
Şi-l știu că te priveşte ca pe ele.

Duc gândul către multe depărtări
Simţind că o-ntâmplare te ascunde
Şi drumu-ntretăiat de vechi chemări
Cu timpul, prea fugar, se-ntrepătrunde.

Şi mă întreb de nu mă prea grăbesc
Când visele-mi aleargă înspre tine,
Voind să fac orice să te găsesc,
Să dau vestiri de vremea care vine?...

Paşii te duc departe, pe un drum,
Un drum pierdut în zilnică rutină,
Un drum cu parapeţi de foc, ori fum,
Rătăcitor prin lumi fără lumină.

Întorcerea, prea clară, fi-va rost
De altă necesară definire
Altfel decât trecutului ai fost,
Prin gândul tău, forţată dăruire.

Ne vom găsi pe-al zilei tainic prag,
Cuprinşi şi de-a speranţelor dorinţă,
Dar şi de al dorinţei rămăşag
Că viaţa-i un consens cu bună ştiinţă.

Acum te-ntreb pe unde te găsesc,
Grăbit de minimale amănunte,
Ştiind că totul e, oricând, firesc,
În corolarul tâmplelor cărunte.

Fixări prin limitări

Cuvintele s-au spus... Printre idei
Au vrut urmări de fapte să ascundă,
Găsind acestui timp un vag temei
Să poată l-a-ntrebări să nu răspundă.

Ne-a fost motiv, ivit întâmplător,
Firescul zilei prinsă-n calendare
Ca adevăr de viaţă născător,
Şi roditor prin sensuri roditoare.

Nu s-a lăsat să pară chiar grăbit
Motivul ce din umbră te priveşte
Voind să fie clar nedesluşit
Până ce clipei rost îi defineşte.

Deja-i târziu, au toate un alt drum
Şi alte întâmplări se conturează,
Nimic nu va mai fi ca până-acum,
Prezentul de trecut se-ndepărtează.

Cuvintele-au vorbit, ceva au spus,
Urma-vor într-un tip să se-mplinească
Când stelele privi-ne-vor de sus
Ca nici un fel de gând să ne oprească.

Mâine va fi altfel decât un ieri
Ce-a fost fixat în limitări obscure
De mult prea limitatele păreri
Ce nu vedeau copaci într-o pădure.

Va fi un timp cu umbre şi urmări
Ieșite din ştiutele tipare
Ce piedici pun fireştilor schimbări
Când nu ţin cont, formal, de calendare.

Atunci va fi să ştii cât de firesc
Ideile au stat între cuvinte
Simţind că-n tine întru tot trăiesc
Şi mersul ni-i mereu spre înainte.

Rod de ploaie

Ai fost, fără-ndoială, fascinantă,
Chiar dacă ai mari dubii că ai fost,
Şi-ţi plănuieşti o altă variantă
Ce ai să vezi că n-are nici un rost.

Va fi să vină chiar o noapte-ntreagă
În care să ai timp să te-nţelegi,
Să simţi cum noduri strânse se dezleagă,
Uitând să negi, uitând să te mai negi.

Într-un amurg de zi mult însorită,
Când norii-n grabă se vor înmulţi,
De haine pe de-a-ntregul dezgolită,
Dorinţe şi idei vor încolţi.

Ca nufăr alb te vei lăsa ştiută,
Făcându-mă să uit de limitări,
Ştiindu-te esenţă absolută
Prin lipsă de tipare şi-adnotări.

Ca-n visele ce-n vin, pe-ascuns, în noapte,
Mi te vei vrea, şi-atunci, neezitând,
Trăind esenţa regăsirii-n fapte
Ştiindu-mă, în tine, pătrunzând.

Şi mă vei vrea aşa, fără-ncetare,
Până ce fi-vor zorii vestitori
Că ploaia, în continua-i vărsare,
A pus peceţi pe paşii roditori.

Vei fi tu rod, alegere firească
A regăsirii altui început
Şi-a tot ce munţi din drum o să urnească
Ducându-i înspre umbre din trecut.

Şi vei rămâne, fără dubii, fascinantă,
Fără a pierde gânduri în zadar,
Nopţii mereu simţindu-te restantă
Ca să mă ai, în zorii zilei, dar.

Ritmul mărturisitor

Viaţa părea că îţi tot dă de furcă,
Pădurile păreau fără copaci,
Prezenţa mea ziceai că te încurcă,
Avându-ţi gând în vis să te îmbraci
.
Şi-aveai privirea rece şi-ncruntată,
Dovada că trăiai altfel de gând,
De întrebări prea multe frământată,
Nemaiavând nici logică, nici rând.

Lăsându-ţi timp să îţi înfrunţi mânia,
Ochii-mi erau spre sânii tăi ţintiţi,
Ştiind că înfruntându-ţi ironia,
Se vor voi sub pieptul meu striviţi.

Şi-n ultima zvâcnire de speranţă
Când goală-n faţa mea ai apărut,
Te-ai vrut cu adevăru-n consonanţă,
Urmării dându-i rol întrevăzut.

Nu exista nici urmă de-ndoială
Ca timpul să îl vrei mai mult trecut,
Când mi-arătai că pot să dau năvală
Trecând peste încetul început.

Cuvintele cu greu pot să descrie
Cum toate ajungeau în pol opus
Şi timpul devenea o mărturie
Al ritmului doar de trăiri impus.

Firesc, fără idei preconcepute,
În pântec mă voiai prizonier,
Distrugător al ultimei redute
Ce nu-ţi lăsa privirile-nspre cer.

Şi te simţeam zvâcnind, convingătoare,
Spre un final cu rol de corolar,
Simţindu-te-ntru totu-nvingătoare
Şi-avându-mă ca dar, fiindu-mi dar.

Precisele potriviri

Vom fi-mpreună într-un miez de noapte
De care nu vom şi că s-a trecut
Cât noi, dedaţi la adevăr prin fapte
Vom trece de un prag necunoscut.

Vei fi de la-nceput ca o scânteie
Ce ştie să aprindă focuri mari,
Voind să-ţi ai simţirea de femeie,
Întregul de nimic să îl separi.

Mâna-pe copse va urca grăbită
Simţindu-le rotundu-ntredeschis
Fiindu-mi semn de clipă potrivită
Să fiu neşovăielnic şi precis.

Vei spune-n şoaptă că nu sunt cuminte
Ca să îmi fie clar că e firesc
Să te descopăr, fără de cuvinte,
Şi-al întâmplării rost să-l definesc.

Îţi vei dori ca-n lipsa-mi de oprire
Al coapselor contur schimbând încet,
Să îmi deschizi un drum spre nemurire,
Lăsând uitării umbre de regret.

Şi-ncet, încet, simţindu-mă în tine,
Spre profunzimi vei face să-ţi pătrund,
Ca dar să-ţi fiu, aşa cum se cuvine,
În pântecu-ţi fierbinte şi fecund.

Zvâcnind vei da simţirilor trăire
Şi faptelor motiv de repetări,
Punând accent pe-a clipei dăruire,
Firească după nopţi de aşteptări.

Urmarea-n timp din tine se va naşte,
Prin hotărâri de mult mai mari schimbări,
Ştiind, fără regret, a recunoaşte
Răspunsul mult prea multor întrebări

Măsura de dorinţe

Am cam trecut, cu mult prea mult, măsura,
Ne-ar spune cei ce-n umbră te privesc...
Doar tu, măsori pe tine, anvergura
Nopţii în care-ai fost model lumesc.

Brusc mi te-ai vrut cu totul cunoscută
Chiar şi ştiind că vei trăi schimbări,
Iar calea de urmat e absolută,
Şi absolute-s toate prin urmări.

Privirea era clară ca dovadă,
Iar sânii dădeau alte mari dovezi,
Lăsând, în mod deschis, să se-ntrevadă
Că n-ai deloc voinţă să parezi.

În juru-ţi tot credeai că este ceaţă,
Chiar dacă-ţi arătam că e senin,
Spunându-mi că încerci să fugi de viaţă,
Bând şi tot bând pahare cu pelin.

Dar tocmai când voiai să uiţi de toate,
De ceea ce-a venit întâmplător,
Din haine m-ai lăsat să te pot scoate,
Şi-aşa să fii splendoare în decor.

Eram doar noi, n-aveam de ce ne teme,
Nici chiar de umbre nu eram văzuţi,
Doriţi şi doritori de-o altă vreme,
De clipa-mpreunării cunoscuţi.

Ţi-era-nţeles, ştiai că sunt în tine
Din vremuri de visări ţi nopţi fierbinţi
Firesc fiind, aşa cum se cuvine,
Să nu mai tragi de timp, să nu te minţi.

Şi-acum când toate sunt deja trecute,
Când pragul dintre noi deja-i trecut,
Înveţi s-accepţi trăirile-absolute
Ce vor da sens măsurii de-nceput.

Amintirea ca prezent

Din viitor îmi vii, ca amintire,
Ca-ntr-un extrem de timp deja trecut,
Dându-mi acum, cu grabă, spre vestire,
Povestea aventurii de-nceput.

Noapte va fi, cu urme de văpaie,
Motiv de-a mă lăsa a te privi
În umbra lunii ce va vrea să-ndoaie
Al vremii foc, urnit în miez de zi.

Lăsându-ţi trupul fără nici o mască
Şi sânii întâmplării de bun gust,
În tine adevăr o să se nască
Când palmele-mi vor fi căuş de bust.

Iar ochii vor ţinti, concret să vadă
Mijlocitorul coapselor contur
Găsind, în frumuseţea lor dovadă,
Că limitarea e un clar sperjur.

Îmi vei voi şi tu nelimitarea
În limita prescrisului destin,
Concretizând şi acceptând urmarea,
Şi jocul cu accentu-i clandestin.

Când dincolo fiind, de frontiere
Vei spune că erau fără de sens,
Şi, cu motiv, în clipa de plăcere,
Fapta în sine are rost imens.

Simţind concret măsuri de anvergură,
Din gând vei face amintiri de vis
Şi calapod de mare aventură,
În care miza e un drum deschis.

Avându-mă în carne şi în sânge
Şi-n tot ce va-nsemna firescul gând,
Mă vei tot vrea şi vei voi a-n-frânge
Furtuni ce se vor vrea un foc arzând.

Negare de mască

Mă las, tăcerii, pradă uneori,
Dar las privirea-n lume să de ducă,
Şi chiar de văd orori printre erori,
Nu-mi pasă pe ce drumuri o apucă.

Nu mă-ncadrez, fireşte, în tipar,
Nici un tipar nu-mi e croit pe formă,
Că sunt un ins ciudat, mereu bizar,
Exonerat de-a clipelor reformă.

Scriu poezii, dar nu mă vreau poet,
Nu-s bun de nici o gaşcă socială,
Nu stau lipit de nici un epitet,
Dar nu mă mint, nu cad la învoială.

Nu pot mima cu aer optimist
Beţia unui duş cu apă rece
Când ştiu cât sunt, în fapte, realist,
Şi-n tot ce-n toiul nopţii se petrece.

Emoţiei nu-i sunt prizonier
Şi nu îi cer în vers să se prefacă,
Dar când privesc spre stele, înspre cer,
Uit că am vrut cuvântul scris să tacă.

Aşa ajung să las a fi ştiuţi
Paşii ce-i fac ca trăitor în fapte,
Când mă confund cu cei necunoscuţi,
La ceas de seară ori în miez de noapte.

N-am cum de adevăr să mă dezic,
Şi nici ideii să-i croiesc o mască,
Chiar dacă mulţi, venind în faţă-mi zic
Că sunt, ca alţii, mulţi, un gură-cască.

Nu sunt poet... Tot spun şi tot repet,
Nu-s demn de noua tagmă literară,
Că nu-s capabil de-a vorbi încet
Când demnitatea pare să dispară.

Nu ştiu, ca om, cum să accept, să mint,
Să laud şi principii inversate,
Şi-n faţa mea curat să mă prezint,
Ştiind că-mi am trăirile uitate.

Boicot de baricade

Viaţa mi-a fost pe drumuri lunecoase,
Am tot luptat mereu să nu cobor,
Când frigul pătrunzându-mi până-n oase
Voia să uit că vieţii-i sunt dator.

Mi-a fost s-aud o ploaie de cuvinte
Ce-mi arătau că ceru-i plin de nori,
Că nu-i normal să merg doar înainte
Uitând de adormirile în zori.

Şi-am fost certat de mult prea mulţi, deodată,
Când tot negam extreme tălmăciri,
Pledând că viaţa nu e vinovată
De fuga celor mulţi în rătăciri.

M-au boicotat idei voit uitate
De cei ce se credeau conducători,
Când porţi ce se ştiau baricadate
N-aveau tăria marii opritori.

M-am învăţat să caut înspre stele
În zori de zi, ori seara, în amurg,
Simţindu-mă atras mereu de ele,
Văzând în ele clipele ce curg.

Şi înspre Ceruri mi-am avut privirea
Când presimţeam un orizont vetust,
Sau când mi se părea că amintirea
M-ar fi un plan ori spaţiu prea îngust.

Ideea mi-a rămas întipărită
Chiar şi în vise ori în rătăciri,
În lacrima ce se ştergea grăbită
Când rostul şi-l pierdea prin amintiri.

Circumstanţe cu nuanţe

La ceas de seară ne e dat să fim,
Primordiali în umbre conturate,
Şi începutul clipei să-l grăbim
Redându-ne speranţele uitate.

Şi-aşa, atunci când gândurile dorm,
Când calendaru-i semnul de schimbare,
Clipa va fi şi timp și pas enorm
Şi martor de firească-mpreunare.

Sub umbrele pădurii, neştiuţi,
Uitând de vorbe mari, meşteşugite,
Uita-vom să ne fim necunoscuţi
Lăsând dorinţei drumuri definite.

Mâna-mi va fi căuş mângâietor
Coapsei zvâcnind în ritm deja fierbinte
Şi sânilor ce, tresăltând uşor,
Mă vor lăsă, un timp, fără cuvinte.

Chiar în decorul nopţii de-nceput,
Pădurea va-nvăţa să ne păzească
De umbrele prezentului trecut
Şi temerea, puţin prea mult, firească.

Dar fără temeri şi lipsiţi de trac,
Clar simţitori de mare cutezanţă,
Mă vei voi grăbit să te dezbrac
Fiindu-mi drept atu de circumstanţă.

Mă vei primi ca dar, fiindu-mi dar,
Fiind, fireşte, cum e dat să fie,
Uitând de vremea trecerii-n zadar,
Trăind a-mpreunării bucurie.

Pădurea-ţi va rămâne-n amintiri,
Dovadă ce nimic n-o va înfrânge,
Că ne-am avut motiv de cuceriri,
Păstrându-mă, cu-nsemn distinct, în sânge.

Replică în demascare

Încep direct, şi tot direct îţi spun
Şi fapta va fi unica dovadă,
Că mă vei vrea grăbit, ba chiar nebun
În tine să mă ştii, fără tăgadă.

Al clipei rost deja îl înţelegi,
De multă vreme ştii că-mi eşti dorinţă,
Că încălcând tabuuri, sfaturi, legi,
Îmi eşti şi corolar, şi referinţă.

Să nu fim, aşadar, chiar ipocriţi,
Să ne ascundem viaţa-n falsitate,
Zicând că nu putem fi ispitiţi,
Că vorbele sunt, toate, inventate.

Tu ştii că n-ar fi bine să te-ascunzi,
Că nopţile îţi dau vestiri în vise,
Chiar sânii ce se văd că-s mai rotunzi
Îţi prevestesc idei necompromise.

Şi, bine ştii, că tot ce-i amânat
Te duce într-o luptă nesfârşită
Şi afli că nimic n-ai câştigat
Când fapta e, în toate împlinită.

Îţi spun, din nou, să nu fim ipocriţi,
Etichetând consensuale fapte,
Lăsându-ne de noi acoperiţi
Împreunaţi trecând prin miez de noapte.

Nu are rost, deloc nu-i nimerit
Să tot pui fard pe un contur de mască,
Spunând că nu-i momentul potrivit
Chiar dacă presimţirea te demască.

Nici replici, de găseşti, n-au înţeles,
Puţine spun din cât ar vrea să spună,
Cuvintele deja sunt în exces,
Ca norii ce dau veste de furtună.

E timpul să nu fim, iar, ipocriţi,
E vremea de firesca împăcare,
Să nu ne mai lăsăm de gând opriţi,
Fugind de omeneasca-mpreunare.

Transparență în firesc

Ideea devenise transparentă,
Totul era, de-a dreptul, transparent,
Şi prin tăcerea ta prea evidentă
Firescul se voia şi evident.

Nimic nu îţi voisei să oprească
În ochi să-mi sară sânii-ţi prea rotunzi
Ce defineau dorinţa-mi omenească
În tine, pe de-ntregul să m-ascunzi.

Raza luminii îmi dădea doar semne,
Trupu-ţi era vederii mele-ntreg,
Întruchipând extremele solemne,
Misterul ce-ţi doreai să îl dezleg.

Conturul coapsei explica motive
De-a da privirii drumul definit
Spre forme întru tot explicative
Acelui pasul de vis ademenit.

Privirile-mi ţinteau cu mângâiere
Oprindu-se pe doritoriu-ţi pântec
Ce se-arăta, lipsit de-ntârziere,
Un leac izbăvitor ca un descântec.

Te-acoperea cămaşa transparentă
Ce nu îmi ascundea, de fapt, nimic,
Mi-era mai mult chemare evidentă
Şi-ndemn, spre sâni, încet să o ridic.

Aşa a fost... lipsindu-ţi întrebarea,
Ştiind ce vreau, ştiam şi eu ce vrei,
Urmând, fără-ndoială întâmplarea
Cu tot firescul ei, concret, temei.

Iar coapsele, în forma lor, rotundă,
Al dezrobirii drum îmi defineau,
Sânii-ţi striviţi uitau să se ascundă,
Şi gustul freneziei mi-arătau.

Tu mi te-ai dat, păstrându-mă în tine,
Se dovedea firescul, transparent,
Ca, peste vieţi, să ştim că ne-aparţine
Un adevăr firesc şi elocvent.

Corset de dor

De-atâta dor şi gândurile dor,
Ideile încep să se-ngrădească,
Simţirile în taină, simt că mor,
Dorindu-şi întruparea lor lumească.

Iar nopţilor le este dor de vis,
Privirile se lasă-a fi vânate
De înălţimi ce urcă din abis
Părând a fi spre Ceruri avântate!

Nici amintirea nu mai stă pe loc,
Mi te arată lacrimă de soare,
Cu evidenţa zilelor de foc
Ce ne-au păstrat fireasca-mpreunare.

Timpul trecut, aş zice, ne-a-ngheţat
În urmele ce par a ni se pierde,
Lipsindu-se voit, deliberat,
De-al primăverii fir de iarbă verde.

Simţiri ce încă nu ştiu unde duc
De dorul tău se-arată suferinde,
Făcându-mă să vreau a fi haiduc
La ceas de seară drumul să-ţi pot prinde.

Şi-aş căuta cumva să te vestesc,
Să-ţi spun că timpul înţelege şi-aşteaptă
Treceri în taină peste prag lumesc
Acum, când lumea, e mereu nedreaptă.

Tăcerile sunt jocul mult prea dur
Ce-mi prinde gândul în idei banale
C-ajung să uit al faptelor contur
Ce, ştii prea bine, cum devin reale.

Resimt durerea... Gândurile dor,
Durerea lor devine tot mai mare,
Şi tot trecutul pare viitor
Încorsetat de-a vrerii întâmplare.